Si uneori...trebuie sa renuntam la a ne mai face noua bine tot pentru a ne fi noua bine...
De multe ori ne concentram in a ne face noua bine. Ne concentram pe propria noastra persoana, nu ne pasa de ceilalti, de parerile lor, de ce cred si ce gandesc. Ne intrebam daca merita efortul, daca ne-am ales bine tinta, daca suntem pe drumul cel bun. Nu permitem tuturor persoanelor cu care intram in contact sa ne ghideze, iar asta o facem din prudenta si din teama de a nu fi condusi pe un drum gresit, de a nu adopta o perspectiva eronata.
Dar sunt unele persoane care reusesc sa ne intre in gratii, ne multumesc si ne implinesc cu prezenta lor. Ne ajuta sa ne stabilim prioritatiile, ne dau sfaturi, ne indeamna ce sa facem si ne atentioneaza cand facem ceva gresit. Sunt rare, dar aceste persoane exista. Sunt sigura ca multi dintre voi se identifica aici. Aceste persoane carora noi le acordam increderea si atentia noastra ne devin prieteni din ce in ce mai apropiati. Cand devin foarte buni prieteni, iar apoi ne atasam de cel mai bun prieten, totul se schimba. Atitudinea noastra in ceea ce ii priveste pe cei din jur se schimba, parerile noastre sufera transformari. Noi ne schimbam, devenim mai buni sau nu. Cred ca atunci cand ai un prieten alaturi care te sustine si te ajuta, care nu se teme sa iti acore sprijinul necesar la nevoie, nu se mai pune problema doar asupra persoanei tale. Intervin si alte lucruri. Cum ar fi, persoana celui mai bun prieten. Daca tie iti e bine, dar lui nu, incepi sa nu te mai simti confortabil. Te simti vinovat cand faci ceva ce nu ii convine, pentru ca acea persoana e importanta pentru tine. Incepi sa te ocupi de problemele lui, astfel incat incepi sa le neglijezi pe ale tale. Pui mai presus binele celui mai bun prieten, iar mai apoi binele tau. Din cauza aceasta, perspectiva ta asupra lumii se schimba. Incepi sa ii vezi pe ceilalti cu alti ochi (voi vorbi aici doar de cazurile pozitive si fericite), incepe sa conteze daca lor le este bine, te intereseaza mai mult cei din jur.
