A fi puternic

A fi puternic nu înseamnă să ascunzi ce simți sau să treci peste cu ușurință. 

A fi puternic depășește toate aceste criterii. Înseamnă să fi gata oricând să renunți la tine, la părerea ta, la binele tău, și da... m-ai înseamnă și să știi cum să îți ți în frâu emoțiile. Nu pentru binele tău, ci pentru a avea grijă de emoțiile altora.

Înseamnă, pe lângă toate aceste înșiruiri, să știi să îi protejezi pe alții și, oricât de greu ți-ar fi, indiferent cât de „ultimul om” te-ai simți, să știi să taci și să asculți, să nu ai drept la replică -cum s-ar spune. 

Dar uneori e dificil să faci toate aceste lucruri, dar asta nu înseamnă că nu ești puternic/ă. Înseamnă doar că le-ai făcut de atât de multe ori, încât le-ai epuizat, te-ai epuizat. Ai nevoie de o pauză de la tot, de la a mai gândi, a mai simți etc. Uneori pauza asta poate dura mai mult decât ai fi dispus/ă să accepți, dar efortul merită. Altfel, acea persoană puternică nu neapărat că se evaporă, dar atitudinile acelea se estompează în timp, și vei întâlni dificultăți în a mai fi cum erai, iar în cele din urmă, ajungi să nu te mai găsești pe tine...

Minciuni VS adevăr

Stau și mă gândesc. Chiar ne face o așa mare plăcere să mințim? Ei bine, voi vorbi despre mine. Nu, nu îmi place să mint.

Totuși, am făcut-o poate de prea multe ori. Minciuni nevinovate, însă care pe unii i-a durut. Am încercat să repar răul făcut, dar nu am reușit și nici nu voi reuși vreodată să fac asta în totalitate. M-am gândit totuși ce m-a împins sau ce mă împinge de la spate să fac asta. De curând am fost pusă într-o situație mai ciudată. Anume: trebuie să aleg între a merge undeva unde îmi doresc eu, unde nu mai pot să merg decât o dată în viață, sau să merg într-un loc unde își dorește o persoană cu care eu îmi doresc să îmi petrec timpul. Nu știu ce să fac. Ideea e că: nu e de acord să merg în acel loc, cu acele persoane. Așa că, m-am gândit să nu îi spun unde sau cu cine merg, pur și simplu să merg. Da, o minciună. De ce aș minți? (mai ales că e o persoană la care țin enorm de mult). Pur și simplu pentru că sunt conștientă că dacă aș spune adevărul ar ieși foarte nasol. De ce? Pentru că în primă fază nu i-ar conveni, s-ar supăra, iar apoi ar ține-o așa muuult și bine!

Vreau pe cât posibil să evit asta, deși sunt conștientă că nu e cea mai înțeleaptă decizie. Nu vreau să mint, dar sunt nevoită. Chiar îmi doresc să merg acolo, dar...

Momente fericite

Te îndrepți într-o direcție și totul e bine. Te gândești că meriți clipele fericite prin care treci, consideri că mergi în direcția corectă și lupți pentru ceea ce trebuie. Dar de multe ori, după una caldă vine alta rece. Primești o lovitură, te zdruncină și cazi. Îți pierzi încrederea în tine și nu mai știi ce cauți acolo. Parcă toată lumea ta dispare, se risipește. Îți dai seama că ai făcut alegeri greșite, că ai luat decizii pripite, că nu ai ascultat când trebuia, că nu ai acționat în cunoștință de cauză și că te-ai pierdut.

Mulți dintre noi, în momente ca acestea, uită că speranța moare ultima, uită cine sunt, de unde au plecat și încotro se îndreaptă. Da, am pățit și eu asta de curând. Am fost dezamăgită, trădată de propriile-mi gânduri, uitată și rănită. Am uitat să cred în mine, am uitat să mă iubesc și să sper. Și am pierdut mult, chiar dacă mi-am revenit repede. E important să ne regăsim forța de a zâmbi chiar și atunci când ne doare. Dar momente ca acestea merită savurate din plin, pentru că ele ne readuc mândria, încrederea, puterea de a continua, puterea de a iubi și de a ierta. Ne readuc dorința de a trăi viața. Nu merită să ne închidem în noi sau să fim pesimiști. Momentele fericite se întâmplă când te aștepți mai puțin.

În postarea anterioară am vorbit despre un nou început. Ei bine, un nou început se întâmplă exact în astfel de situații, în situațiile în care ești forțat să te regăsești pe tine însuți. Momente ca acestea sunt memorabile, pentru că a te descoperi pe tine e cel mai profund lucru și îți aduce noi provocări. De fiecare dată când ceva se termină, e pe cale să înceapă ceva nou. Tu faci ca acel ceva nou să fie bun sau rău, prin deciziile și alegerile pe care le faci. :)

Are rost?

Mă întreb...se pare din ce în ce mai des...are rost să speri să se întâmple imposibilul atunci când știi că nu are să se întâmple? Mi-e greu să cred că ce a fost a fost, dar totuși... mi-e și mai greu să cred că nu se va mai putea întâmpla. E greu să vezi cum o persoană care cândva reflecta întreaga ta lume dispare și se pierde în ceață. Ai impresia că te-a luat și pe tine, te pierzi în decor. Dar adevărul e că tu nu încetezi să exiști, ci o parte din tine se schimbă, ia o altă formă, poate chiar se maturizează, dar nu dispare.

E greu să uiți, dar ce e și mai greu e să îți transformi amintirile dureroase în ceva la care să zâmbești, chiar dacă ai regrete. Părerea mea e că nu merită nimeni și nimic să verși lacrimi, mai ales ceva care cândva ți-a adus fericirea. Mai bine lasă timpul să vindece, să treacă peste acele răni și să le dea uitării. Lasă o altă persoană să se apropie de tine și să vindece acele răni adânci și atât de dureroase. Asta da, cu siguranță e posibil.

Dar are rost să speri la un nou început? Are rost să crezi că va fi bine din nou? Au rost toate astea?

Da, au rost! Au rost pentru că TU nu te-ai născut pentru a suferi! Te-ai născut pentru a iubi, a ierta, a fi fericit și a fi un motiv de fericire pentru alții! Trebuie să începem să gândim așa și să acționăm în consecință! :)

Mă doare...

Mă doare să văd cum toate persoanele la care țin ajung să se îndepărteze ușor...ușor de mine. Sau poate eu sunt cea care mă îndepărtez sau le fac pe ele să se îndepărteze. Mă doare când îmi dau seama că uneori folosesc cuvinte care îi rănesc. Mă doare când îmi dau seama că deși sunt capabilă să rănesc, nu sunt capabilă să fac suferința să dispară, sau cel puțin să o fac mai ușor de suportat.

Provoc răni altora, răni care ajung în cele din urmă să le simt și eu, pentru că atunci când îți pasă de cineva, suferința aceea ți se transmite și ție. Știu că nu e bine să îți pierzi timpul gândindu-te la ceea ce ai avut odată, dar am nevoie să fac asta. Am nevoie să îmi aduc aminte de cum era, de ceea ce eram. Am nevoie să realizez de ce am făcut atâtea persoane să se îndepărteze de mine, de ce am ales alt drum, de ce am ales să fac persoane să plângă, de ce am rănit, de ce le-am lăsat în urmă, de ce m-am schimbat și de ce le-am forțat și pe ele să se schimbe. Îmi vin în minte de multe ori întrebări la care, oricât de mult m-aș chinui, nu le pot găsi răspuns. Și în cele din urmă încetez să mai caut răspunsuri.

Nu obișnuiesc să trăiesc în trecut, dar sunt momente în care am nevoie să mă uit în spate pentru a-mi da seama cât am evoluat, ce am schimbat și ce mai am de schimbat. Am nevoie să îmi reamintesc mie însămi de unde am plecat și unde am ajuns. În calea spre evoluția unei persoane e nevoie și de acest pas. Nu trebuie să ne fie frică să ne uităm în spate. Dar doare să văd că sunt persoane alături de care am mers o bună bucată de drum, dar care, în cele din urmă, au ales alt drum. Dar știu că toate aceste dureri se vor sfârși. Deși acum doare, trebuie să găsesc puterea de a zâmbi în ciuda tuturor acestor lucruri ! :)

Nu dăm nimic, dar așteptăm totul în schimb...

De ce avem sentimente? De ce trebuie să suferim? De ce dăm vina pe toți fără să ne vedem și partea noastră de vină? 

De ce? Pentru că dăm tot ce avem mai bun persoanelor care nu apreciază. Avem așteptări mari de la persoane care nu sunt în stare să ne ofere ceea ce așteptăm. Rănim pentru că considerăm că e singura armă de care ne putem folosi pentru a ne atinge scopurile. Plângem pentru că suferim din cauza noastră, deși nu suntem în stare să recunoaștem acest lucru. Dăm din coate și călcăm în picioare persoane doar pentru a ne atinge scopul. Nu luăm în considerare ceea ce simt cei din jurul nostru, doar pentru că noi nu simțim la fel ca ei. Ni se pare că totul ni se cuvine nouă, ne simțim superiori doar pentru că suntem mai buni într-un anumit domeniu decât ceilalți. Ne considerăm mai maturi decât cei din jurul nostru doar pentru că acționăm altfel decât ei. 

Nu suntem în stare să ne punem în locul celuilalt, dar ne așteptăm ca el să înțeleagă perfect ce se întâmplă cu noi. Nu dăm nimic, dar așteptăm totul în schimb!

Diferențe...

A fi diferit, e ceva sublim. Fiecare e unic în felul lui. Dar ce se întâmplă atunci când aceste diferențe, în loc să te apropie de o persoană, te îndepărtează? Dacă ți atât de mult la ea, iar ea ține atât de mult la tine, nu puteți fi împreună tocmai din cauză că sunteți atât de diferiți?

E normal oare ca aceste diferențe să intervină între două persoane și să le despartă? Nu ar fi mai normal ca aceste diferențe să îi apropie și să îi ajute să se completeze unul pe celălalt? Ar fi normal ca amândoi să își dorească să lupte să se apropie unul de celălalt. Și e normal să facă aceeași pași, în aceeași direcție și în același timp. Altfel, totul se pierde. Se pierd ei, își pierd entuziasmul, iubirea, timpul, speranțele și cel mai rău, se pierd unul de celălalt.

E trist când vezi atâtea cazuri în care toți le spun că se potrivesc, că le stă bine împreună...iar ei, nu fac nimic. Știu toate astea, într-un fel sau altul își doresc să fie împreună, dar nu luptă împreună, luptă fiecare pe cont propriu, rămân prieteni, dar în cele din urmă sfârșesc să lupte unul împotriva celuilalt, ajung să se rănească reciproc și le rămân doar amintirile. Amintiri care erau atât de frumoase, iar acum îi dor atât de mult, încât ar da orice să nu se fi întâmplat...

E greu când luptă fiecare în ritmul lui, doare când ești rănit și nu găsești puterea de a ierta. Cel mai bine ar fi să se pună cărțile pe față, cu riscul de a ieși la iveală adevăruri dureroase. De ce?

Pentru că adevărul te face liber! Adevărul îți dă puterea să lupți din nou, să ierți, să IUBEȘTI!