Sunt momente ca acestea când mă pierd pe mine... Mă rătăcesc printre gânduri, lacrimi și dureri. Sunt momente când simt că nu mai pot continua. Sunt momente când mi-ș dori să pot vorbi cu cineva, dar cineva nu vrea sau nu poate vorbi cu mine. Tind să cred că nu vrea, și mă doare.
Doare atunci când o persoană care înseamnă atât de mult pentru tine are ceva și decide să te lase pe dinafară. Ai vrea să fi acolo, să-i arăți că îți pasă...și nici măcar nu te lasă.
Acela e momentul în care decid să mă retrag...să îmi văd de treburile mele, fără să mă uit în spate. Dar nu pot, îmi pasă prea mult...și chiar nu pot fi indiferentă. Îmi pare rău că nu pot fi acea persoană pasivă, cărei să nu îi pese și să fie indiferentă cu toată lumea. Pur și simplu nu pot fi așa, și nici nu vreau.
Dacă iubesc, IUBESC! Dar din păcate, uneori orgoliul altora le întrece în măsură dragostea...
Indiferenta este tot ceea ce au furat oamenii de la ingeri. Probabil singura fericire posibila este mult ravnita "fericire a pietrelor" pe care o tot invoca un mare intelept antic.
RăspundețiȘtergere