Minciuni VS adevăr

Stau și mă gândesc. Chiar ne face o așa mare plăcere să mințim? Ei bine, voi vorbi despre mine. Nu, nu îmi place să mint.

Totuși, am făcut-o poate de prea multe ori. Minciuni nevinovate, însă care pe unii i-a durut. Am încercat să repar răul făcut, dar nu am reușit și nici nu voi reuși vreodată să fac asta în totalitate. M-am gândit totuși ce m-a împins sau ce mă împinge de la spate să fac asta. De curând am fost pusă într-o situație mai ciudată. Anume: trebuie să aleg între a merge undeva unde îmi doresc eu, unde nu mai pot să merg decât o dată în viață, sau să merg într-un loc unde își dorește o persoană cu care eu îmi doresc să îmi petrec timpul. Nu știu ce să fac. Ideea e că: nu e de acord să merg în acel loc, cu acele persoane. Așa că, m-am gândit să nu îi spun unde sau cu cine merg, pur și simplu să merg. Da, o minciună. De ce aș minți? (mai ales că e o persoană la care țin enorm de mult). Pur și simplu pentru că sunt conștientă că dacă aș spune adevărul ar ieși foarte nasol. De ce? Pentru că în primă fază nu i-ar conveni, s-ar supăra, iar apoi ar ține-o așa muuult și bine!

Vreau pe cât posibil să evit asta, deși sunt conștientă că nu e cea mai înțeleaptă decizie. Nu vreau să mint, dar sunt nevoită. Chiar îmi doresc să merg acolo, dar...

Momente fericite

Te îndrepți într-o direcție și totul e bine. Te gândești că meriți clipele fericite prin care treci, consideri că mergi în direcția corectă și lupți pentru ceea ce trebuie. Dar de multe ori, după una caldă vine alta rece. Primești o lovitură, te zdruncină și cazi. Îți pierzi încrederea în tine și nu mai știi ce cauți acolo. Parcă toată lumea ta dispare, se risipește. Îți dai seama că ai făcut alegeri greșite, că ai luat decizii pripite, că nu ai ascultat când trebuia, că nu ai acționat în cunoștință de cauză și că te-ai pierdut.

Mulți dintre noi, în momente ca acestea, uită că speranța moare ultima, uită cine sunt, de unde au plecat și încotro se îndreaptă. Da, am pățit și eu asta de curând. Am fost dezamăgită, trădată de propriile-mi gânduri, uitată și rănită. Am uitat să cred în mine, am uitat să mă iubesc și să sper. Și am pierdut mult, chiar dacă mi-am revenit repede. E important să ne regăsim forța de a zâmbi chiar și atunci când ne doare. Dar momente ca acestea merită savurate din plin, pentru că ele ne readuc mândria, încrederea, puterea de a continua, puterea de a iubi și de a ierta. Ne readuc dorința de a trăi viața. Nu merită să ne închidem în noi sau să fim pesimiști. Momentele fericite se întâmplă când te aștepți mai puțin.

În postarea anterioară am vorbit despre un nou început. Ei bine, un nou început se întâmplă exact în astfel de situații, în situațiile în care ești forțat să te regăsești pe tine însuți. Momente ca acestea sunt memorabile, pentru că a te descoperi pe tine e cel mai profund lucru și îți aduce noi provocări. De fiecare dată când ceva se termină, e pe cale să înceapă ceva nou. Tu faci ca acel ceva nou să fie bun sau rău, prin deciziile și alegerile pe care le faci. :)

Are rost?

Mă întreb...se pare din ce în ce mai des...are rost să speri să se întâmple imposibilul atunci când știi că nu are să se întâmple? Mi-e greu să cred că ce a fost a fost, dar totuși... mi-e și mai greu să cred că nu se va mai putea întâmpla. E greu să vezi cum o persoană care cândva reflecta întreaga ta lume dispare și se pierde în ceață. Ai impresia că te-a luat și pe tine, te pierzi în decor. Dar adevărul e că tu nu încetezi să exiști, ci o parte din tine se schimbă, ia o altă formă, poate chiar se maturizează, dar nu dispare.

E greu să uiți, dar ce e și mai greu e să îți transformi amintirile dureroase în ceva la care să zâmbești, chiar dacă ai regrete. Părerea mea e că nu merită nimeni și nimic să verși lacrimi, mai ales ceva care cândva ți-a adus fericirea. Mai bine lasă timpul să vindece, să treacă peste acele răni și să le dea uitării. Lasă o altă persoană să se apropie de tine și să vindece acele răni adânci și atât de dureroase. Asta da, cu siguranță e posibil.

Dar are rost să speri la un nou început? Are rost să crezi că va fi bine din nou? Au rost toate astea?

Da, au rost! Au rost pentru că TU nu te-ai născut pentru a suferi! Te-ai născut pentru a iubi, a ierta, a fi fericit și a fi un motiv de fericire pentru alții! Trebuie să începem să gândim așa și să acționăm în consecință! :)

Mă doare...

Mă doare să văd cum toate persoanele la care țin ajung să se îndepărteze ușor...ușor de mine. Sau poate eu sunt cea care mă îndepărtez sau le fac pe ele să se îndepărteze. Mă doare când îmi dau seama că uneori folosesc cuvinte care îi rănesc. Mă doare când îmi dau seama că deși sunt capabilă să rănesc, nu sunt capabilă să fac suferința să dispară, sau cel puțin să o fac mai ușor de suportat.

Provoc răni altora, răni care ajung în cele din urmă să le simt și eu, pentru că atunci când îți pasă de cineva, suferința aceea ți se transmite și ție. Știu că nu e bine să îți pierzi timpul gândindu-te la ceea ce ai avut odată, dar am nevoie să fac asta. Am nevoie să îmi aduc aminte de cum era, de ceea ce eram. Am nevoie să realizez de ce am făcut atâtea persoane să se îndepărteze de mine, de ce am ales alt drum, de ce am ales să fac persoane să plângă, de ce am rănit, de ce le-am lăsat în urmă, de ce m-am schimbat și de ce le-am forțat și pe ele să se schimbe. Îmi vin în minte de multe ori întrebări la care, oricât de mult m-aș chinui, nu le pot găsi răspuns. Și în cele din urmă încetez să mai caut răspunsuri.

Nu obișnuiesc să trăiesc în trecut, dar sunt momente în care am nevoie să mă uit în spate pentru a-mi da seama cât am evoluat, ce am schimbat și ce mai am de schimbat. Am nevoie să îmi reamintesc mie însămi de unde am plecat și unde am ajuns. În calea spre evoluția unei persoane e nevoie și de acest pas. Nu trebuie să ne fie frică să ne uităm în spate. Dar doare să văd că sunt persoane alături de care am mers o bună bucată de drum, dar care, în cele din urmă, au ales alt drum. Dar știu că toate aceste dureri se vor sfârși. Deși acum doare, trebuie să găsesc puterea de a zâmbi în ciuda tuturor acestor lucruri ! :)

Nu dăm nimic, dar așteptăm totul în schimb...

De ce avem sentimente? De ce trebuie să suferim? De ce dăm vina pe toți fără să ne vedem și partea noastră de vină? 

De ce? Pentru că dăm tot ce avem mai bun persoanelor care nu apreciază. Avem așteptări mari de la persoane care nu sunt în stare să ne ofere ceea ce așteptăm. Rănim pentru că considerăm că e singura armă de care ne putem folosi pentru a ne atinge scopurile. Plângem pentru că suferim din cauza noastră, deși nu suntem în stare să recunoaștem acest lucru. Dăm din coate și călcăm în picioare persoane doar pentru a ne atinge scopul. Nu luăm în considerare ceea ce simt cei din jurul nostru, doar pentru că noi nu simțim la fel ca ei. Ni se pare că totul ni se cuvine nouă, ne simțim superiori doar pentru că suntem mai buni într-un anumit domeniu decât ceilalți. Ne considerăm mai maturi decât cei din jurul nostru doar pentru că acționăm altfel decât ei. 

Nu suntem în stare să ne punem în locul celuilalt, dar ne așteptăm ca el să înțeleagă perfect ce se întâmplă cu noi. Nu dăm nimic, dar așteptăm totul în schimb!

Diferențe...

A fi diferit, e ceva sublim. Fiecare e unic în felul lui. Dar ce se întâmplă atunci când aceste diferențe, în loc să te apropie de o persoană, te îndepărtează? Dacă ți atât de mult la ea, iar ea ține atât de mult la tine, nu puteți fi împreună tocmai din cauză că sunteți atât de diferiți?

E normal oare ca aceste diferențe să intervină între două persoane și să le despartă? Nu ar fi mai normal ca aceste diferențe să îi apropie și să îi ajute să se completeze unul pe celălalt? Ar fi normal ca amândoi să își dorească să lupte să se apropie unul de celălalt. Și e normal să facă aceeași pași, în aceeași direcție și în același timp. Altfel, totul se pierde. Se pierd ei, își pierd entuziasmul, iubirea, timpul, speranțele și cel mai rău, se pierd unul de celălalt.

E trist când vezi atâtea cazuri în care toți le spun că se potrivesc, că le stă bine împreună...iar ei, nu fac nimic. Știu toate astea, într-un fel sau altul își doresc să fie împreună, dar nu luptă împreună, luptă fiecare pe cont propriu, rămân prieteni, dar în cele din urmă sfârșesc să lupte unul împotriva celuilalt, ajung să se rănească reciproc și le rămân doar amintirile. Amintiri care erau atât de frumoase, iar acum îi dor atât de mult, încât ar da orice să nu se fi întâmplat...

E greu când luptă fiecare în ritmul lui, doare când ești rănit și nu găsești puterea de a ierta. Cel mai bine ar fi să se pună cărțile pe față, cu riscul de a ieși la iveală adevăruri dureroase. De ce?

Pentru că adevărul te face liber! Adevărul îți dă puterea să lupți din nou, să ierți, să IUBEȘTI!

Cum/când îți dai seama că iubești

Iubești atunci când, indiferent unde și ce faci, nu poți să nu te gândești măcar o secundă la acea persoană.
Iubești atunci când, indiferent de ce se întâmplă cu tine și cu acea persoană, continui să îți amintești momentele petrecute cu ea.
Iubești atunci când, indiferent cât de grav ești rănită, ierți, pentru că, decât să pierzi acea persoană, mai bine îți calci pe orgoliu.
Iubești atunci când, de fiecare dată când îi auzi numele, inima ți-o ia la galop.
Iubești atunci când nu reziști să nu vorbești despre acea persoană.

Sentimente greu de suportat...

Sunt momente în viață când îți dorești să fi departe de toată lumea, dar aproape doar de acea persoană. Dar de cele mai multe ori, în momentele alea, acea persoană nici nu știe ce simțim, iar asta nu din cauză că noi nu știm să ne arătăm sentimentele, ci pentru că e prea ocupată cu alte persoane, evident mai importante decât noi. 

Ne doare, înghițim în sec, zâmbim fals și încercăm să trecem peste. Dar în zadar. În inima noastră nu mai e loc pentru altcineva, oricât ar lupta pentru acel loc. Cel mai tare doare atunci când acea persoană îți dă semne, iar când vrei să vezi dacă e așa cum crezi, te dă peste cap răspunsul care nu are nicio legătură cu întrebarea. Te gândești că poate e doar în capul tău, așa că faci orice să treci peste ceea ce simți. 

Din cauză că acea persoană nu știe ce simți, nu se gândește că te rănește. Își petrece timpul cu tine, se deschide în fața ta, dar nu știe ce înseamnă asta pentru tine. Iar dacă în cele din urmă își deschide ochii, tu îți amintești că nu ești acolo pentru a-i gâdila orgoliul, nu te poate avea atunci când vrea, pentru că ai fost rănită. Așa că te îndepărtezi încet, dar sigur.

Cum nu își dă nici atunci seama, lași să treacă un timp până începi din nou să te deschizi, îți pui tu din nou sentimentele pe tavă pentru că nu mai suporți să ți totul în tine (și nici nu e indicat să faci asta!), îi spui tot, și cu puțin noroc, iese bine.

Dar nu e un film, iar în viața reală, ca să iasă totul cum vrei tu, trebuie să depui o grămadă de eforturi care necesită răbdare, timp, sentimente și multă încredere. E un drum pe care dacă îți pierzi concentrarea și uiți ținta, te rătăcești și nu mai ai cale de întoarcere.

Merită riscul? Eu mi l-am asumat...

Revenind în prezent

          Și sunt momente în viață în care ne pierdem, sunt persoane de care ne îndepărtăm. Sunt prieteni în care ne pierdem încrederea și în cele din urmă îi pierdem și pe ei. Cel mai dureros e atunci când pierzi un prieten din cauza orgoliului tău, din cauza fricii și din cauza mândriei peste care nu vrei să calci. 

          Trebuie să fim conștienți că fiecare persoană merită o a doua șansă. Am învățat că e important să știi să lași de la tine, că e important să fi capabil să faci primul pas chiar și atunci când te doare cel mai tare, în ciuda indiferenței celorlalți. Am învățat că dacă vrei să ajungi undeva, trebuie să lupți indiferent de circumstanțele din calea ta. Cu toate astea, am învățat că scopul nu scuză mijloacele, nu poți călca alte persoane în picioare doar de dragul de a fi tu fericit! Nu suntem animale, suntem oameni și avem nevoie de ajutor. Avem nevoie să ne conectăm unii cu alții, să formăm o legătură.

           De aceea am ales să iert. Am ales să las în urmă toate răutățile care și-au făcut drum la inima mea, dar am ales totodată să le permit să mă facă mai puternică. Nu am lăsat nimic și pe nimeni să mă doboare, dar da, am lăsat impresia că au câștigat. Până mi-am dat seama că acea atitudine era greșită. Mi-am îndreptat greșelile pe cât posibil, am acordat o a doua șansă acolo unde trebuia și am ales să mă apropi din nou de acele persoane care odată m-au rănit, pentru că mi-am dat seama că am avut și eu parte din vină, că dacă eu aveam o altă atitudine poate nu se ajungea la asta. Cu toate astea, nu am regrete, am înțeles că dacă ți cu dinții de o amintire care te rănește nu se numește avansare, se numește stat pe loc, iar astfel nu poți înainta în viață.

                 Așa că... La Revedere răni, durere, ură, gust amar, neiertare!

                          Bun Venit vindecare, bucurie, iubire, prietenie, iertare!

Învață din asta, până nu e prea târziu! 

:) G.

Rătăcind prin amintiri...

Îmi amintesc de primele zile de vară în care nu aveam nicio grijă, apoi îmi amintesc cum, într-o toamnă, totul s-a schimbat... Privesc în urmă ca și cum aș urmări un film...al altcuiva.

Sunt multe lucruri rămase nespuse, timpul a intervenit și vor rămâne neștiute. Amintirile te rănesc atunci când nu știi cum să le păstrezi. Ele intervin chiar și în prezent, ne rănesc și ne dor... Cel mai mult doare să vezi cum persoane pe care le credeai inocente te rănesc, doar pentru că vor ceea ce ai tu, defapt...ceea ce ele cred că tu ai, deși încă nu ai. Complicat... Să vă explic mai în detaliu...

Atunci când te bagi între două persoane fără să știi de existența uneia dintre ele, nu poți pica tu vinovat. Dacă nu ți se spune nimic, din contră! ești încurajat să mergi mai departe, nu ai de ce să te temi. Ei bine, se ajunge într-un punct în care suferi enorm din cauză că nu ai reacționat în anumite situații așa cum ar fi trebuit, așa cum anumite persoane se așteptau să acționezi. Acum totul merge într-o direcție greșită, încerci să îndrepți ceva, dar nu prea reușești. Atunci când crezi că reușești, cineva intervine și are grijă să te rănească acolo unde te doare cel mai tare. Îți ia persoanele dragi de lângă tine, deși susține sus și tare că nu ar avea nimic cu tine, și nu e nimic între ele. Da de unde! Un om acționează așa atunci când se simte încolțit, atunci când se simte în pericol. Nu voi înțelege niciodată un astfel de comportament. Mulți mă îndeamnă să ripostez, să plătesc cu aceeași monedă. Dar eu nu sunt o astfel de persoană, sau cel puțin vreau să încetez să mai fiu. Clar că nu îmi convine situația. Da, țin enorm la acea persoană, nu vreau să o pierd, dar e alegerea ei dacă se îndepărtează sau nu.

Oricum, revenind în prezent, m-am săturat să fiu victima într-un joc pe care nici nu vreau să îl joc. Nu vreau să fiu nici măcar spectator la el. E un risc enorm pe care ți-l asumi, chiar dacă nu îți dai seama, atunci când rănești pe cineva. În cele din urmă, cel mai tare te vei răni pe tine!

Capabil de iubire

Vise din care nu înţelegem nimic, dorinţe imposibile, gânduri private...

          Mă întreb uneori...sunt doar eu cea care are vise imposibil de realizat!? Şi îmi vine imediat răspunsul: nu sunt vise mari sau vise mici, visele se numesc vise pentru că la început par imposibil de realizat. Daaaaaaaar...ale mele nu sunt doar la început...ar trebui să se întâmple un miracol pentru realizarea lor.

          Este când adorm târziu, din cauză că mă gândesc atât de mult la cum să îmi împlinesc dorinţele cele mai ciudate, cum să fac să iasă totul aşa cum vreau, deşi nu e întotdeauna cel mai bine. Mă consolez cu gândul că dacă nu va ieşi cum vreau eu, înseamnă că ceva mai bun e pe cale să se întâmple, şi nu e greşit să gândim aşa. Bineînţeles, fiecare are principiile sale după care se ghidează, dar eu sunt de părere că uneori nu se întâmplă cum vrem noi, pentru că Cineva are planuri mult mai mari cu noi. Şi aşa este. M-am gândit să scriu ceva despre Paşte, aşa că mă voi îndrepta în această direcţie. Nu e vorba despre iepuraşi pufoşi, ouă, dulciuri. E vorba despre dragostea extremă, despre jertfă şi iertare. E vorba despre UN OM care a murit în locul MEU şi AL TĂU! E vorba că nouă în ziua de azi nici nu ne mai pasă. Dacă azi ar muri cel mai bun prieten al tău pentru tine, cum te-ai simţi? Probabil ai vrea să întorci timpul să faci orice pentru el. Ai această ocazie. Poate nu a murit un om ca noi -cel mai bun prieten al tău de zi cu zi. A murit ISUS, Fiul lui Dumnezeu! E mult mai mult decât un simplu bun prieten. E cel care ne-a şters orice păcat prin Sângele Lui, Cel care a luat asupra Lui toate blestemele, şi ne-a dat în schimb binecuvântare. Noi acum putem să Îl urmăm, să trăim pentru El. Întrebarea e dacă vrem!? Deşi, din punctul meu de vedere, ar trebui. Cine în ziua de azi şi-ar da viaţa ca TU să fi iertat!? NIMENI, să fim serioşi. Şi dacă ai fi fost SINGURUL OM DE PE PĂMÂNT, Isus tot ar fi murit PENTRU TINE! Măcar asta ar trebui să ne dea de gândit. Iar noi...mai nou...ce ne gândim? Ce status să ne punem pe facebook ca să dăm bine în ochii celorlalţi, sau să îi arătăm ăleia ce tari suntem noi, să îi arătăm ăluia că am trecut peste... Nu despre asta e vorba. E vorba să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit şi ne iubeşte El! Ar trebui să ne preocupe cum să ne ajutăm unii pe alţii.

          Răbdarea e cheia succesului. Oricât de bizar, ciudat şi imposibil de realizat ţi se pare a fi un vis sau o dorinţă pe care le ai, în Mâna Lui, totul e posibil. Prin El, putem face orice! (Filipeni 4 : 13). Aşa că nu vă daţi bătuţi înainte de a încerca să vă împliniţi visul. Să vă dau un pont. Nu încercaţi singuri, încercaţi cu El! Nu vă fie teamă să apelaţi la El, El e gata să vă ajute, trebuie doar să Îi cereţi asta! :)

          

  

A fi copil e-un lucru minunat!

          Oamenii si gandurile lor, nimeni nu stie ce se ascunde in spatele zambetelor...

          Uneori imi dau seama ca a fi copil e cel mai bine. De ce? Ei bine, raspunsul e unul simplu. Cand esti copil, nu te prea intereseaza ce spun unii si ce cred. Nu iei totul personal si nu esti tentat sa te inchizi in tine atunci cand se intampla ceva ce nu iti convine. Gandurile tale nu sunt setate in a intrece pe cineva, nici de a atrage priviri sau a fi in centrul atentiei. Un copil nu cunoaste teama adevarata, face tot ce il taie capul, si nu se gandeste la consecinte. 

           Cine a zis ca "Copilul e un lucru minunat" nu se insela. Asa este. Copilul este cea mai pura fiinta. Nu numai ca investeste sentimente fara a astepta ceva in schimb, dar nu este capabil de ura. Are o inima cu o bunatate care nu cunoaste limite. Nu se opreste din drum atunci cand merge, nu se gandeste inainte de a vorbi, ci doar spune ceea ce ii vine. Chiar daca stalceste unele cuvinte, ele prind inteles, si uneori, fara sa isi dea seama, vorbele lor sunt menite sa starneasca duiosie. Copilul, in comparatie cu o persoana mai matura, se considera infantil, cu o putere mult prea mica de gandire si aprofundare. Unele persoane se considera superioare din cauza pierderii copilariei, sau consumarea ei mult prea devreme. Trecerea de la infantilitate la maturitate se face destul de dur se pare, pentru unele persoane. Uneori, adolescent fiind, incep durerile in legatura cu pierderea prietenilor. La varsta adolescentei, cea mai mare durere poate fi provocata atunci cand observi ca pentru persoanele pentru care candva erai totul, acum esti doar un pion pe masa de joc. E trist, te simti uneori ca si cum nu ai conta. Ei bine, un copil se imprieteneste mult prea usor, pentru ca nu are prejudecati. Nu se gandeste ce parere are celalalt despre el, pentru ca e prea preocupat de a se distra. Nu are timp suficient sa isi dea seama cum arata in ochii celorlalti facand anumite lucruri, si nici nu cred ca ii preocupa acest lucru. Si sincer, nici nu ar trebui.
          Nici noi, cei mai maturi, nu ar trebui sa ne preocupam de cum aratam in ochii celorlalti. Cred ca cel mai important e sa ne axam pe personalitatea noastra, sa fim absorbiti de cum sa fim noi, nu sa copiem atitudinea cuiva.

Realitate

Si uneori...trebuie sa renuntam la a ne mai face noua bine tot pentru a ne fi noua bine...

     De multe ori ne concentram in a ne face noua bine. Ne concentram pe propria noastra persoana, nu ne pasa de ceilalti, de parerile lor, de ce cred si ce gandesc. Ne intrebam daca merita efortul, daca ne-am ales bine tinta, daca suntem pe drumul cel bun. Nu permitem tuturor persoanelor cu care intram in contact sa ne ghideze, iar asta o facem din prudenta si din teama de a nu fi condusi pe un drum gresit, de a nu adopta o perspectiva eronata. 

      Dar sunt unele persoane care reusesc sa ne intre in gratii, ne multumesc si ne implinesc cu prezenta lor. Ne ajuta sa ne stabilim prioritatiile, ne dau sfaturi, ne indeamna ce sa facem si ne atentioneaza cand facem ceva gresit. Sunt rare, dar aceste persoane exista. Sunt sigura ca multi dintre voi se identifica aici. Aceste persoane carora noi le acordam increderea si atentia noastra ne devin prieteni din ce in ce mai apropiati. Cand devin foarte buni prieteni, iar apoi ne atasam de cel mai bun prieten, totul se schimba. Atitudinea noastra in ceea ce ii priveste pe cei din jur se schimba, parerile noastre sufera transformari. Noi ne schimbam, devenim mai buni sau nu. Cred ca atunci cand ai un prieten alaturi care te sustine si te ajuta, care nu se teme sa iti acore sprijinul necesar la nevoie, nu se mai pune problema doar asupra persoanei tale. Intervin si alte lucruri. Cum ar fi, persoana celui mai bun prieten. Daca tie iti e bine, dar lui nu, incepi sa nu te mai simti confortabil. Te simti vinovat cand faci ceva ce nu ii convine, pentru ca acea persoana e importanta pentru tine. Incepi sa te ocupi de problemele lui, astfel incat incepi sa le neglijezi pe ale tale. Pui mai presus binele celui mai bun prieten, iar mai apoi binele tau. Din cauza aceasta, perspectiva ta asupra lumii se schimba. Incepi sa ii vezi pe ceilalti cu alti ochi (voi vorbi aici doar de cazurile pozitive si fericite), incepe sa conteze daca lor le este bine, te intereseaza mai mult cei din jur. 

       Realitatea este ca atunci cand tu nu te mai concentrezi pe tine si te concentrezi pe ceilalti, te simti mai implinit si asta e un fapt constatat chiar de mine. Atunci cand iti petreci timp facandu-i unei persoane un bine, in acelasi timp iti faci si tie. Cand petreci timp rezolvand o problema care nu iti apartine, dar ii apartine unei persoane dragi, observi ca poti gasi solutii si la problemele cu care te confrunti. Avem nevoie de o astfel de realitate. Cine spune ca un singur om nu poate schimba lumea, se inseala! De la o astfel de persoana incepe schimbarea. Schimbarea poate incepe cu tine daca alegi azi sa fi diferit de cum ai fost ieri! 

                                                                                                                                              Casi. :)

Cuvinte

            Mă gândesc cum să încep... Nu e foarte uşor ce vreau să spun, şi poate pentru unii nici nu foarte plăcut. În urma acţiunilor celor din jurul meu, am început să fiu nesigură pe mine, să cred că ceea ce ar trebui să îmi aparţină e defapt destinat unei alte persoane. Nu mai pot fi sigură de sentimentele pe care le am, se schimbă „ca vremea” din cauză că unele persoane tot încearcă să fure ceva ce nici nu le aparţine. 

            M-am săturat, sincer, de oameni care pretind că îţi sunt prieteni, că le pasă, că nu ar face niciodată nimic care să te rănească. Că îţi vor doar binele, iar atunci când vine vorba să te suţină, se abţin pentru că nu au niciun interes. Am învăţat în urma unei experienţe recente că a-ţi da sentimentele pe faţă nu e o soluţie foarte inteligentă. Chiar dacă tu te descarci pe moment, apar consecinţe. Cum ziceam mai sus, începi să crezi că acea persoană îţi  aparţine, până vine o alta care se hotărăşte că vrea exact ceea ce vrei şi tu. Poate că la început ea era acolo înaintea ta. Dar atunci când vine vorba de iubire, nu poţi pune etichetă unei persoane. Un băiat niciodată nu se va lăsa cucerit, el vrea să cucerească. Aşa că nu trebuie să te sperii de o fată care ameninţă să îţi ia ceva atâta timp cât ea încearcă să cucerească, nu va reuşi. Cu toate astea, da, sunt nesigură pe mine. De ce? Pentru că uneori anumite persoane se folosesc de emoţiile şi sentimentele noastre pentru a ne manipula. De cele mai multe ori armele sunt cuvintele. Ele îţi pot da forţă să continui, sau te fac să dai înapoi, sau  să stagnezi. Cel mai dureros e când toate acestea vin de la o persoană cu care credeai că ai încheiat orice neînţelegere, îşi spune că „îţi lasă calea liberă”, dar defapt vrea doar să cazi în plasă, ca mai apoi să îşi scoată „colţii”. Dar dacă acea persoană pretinde a-ţi fi alături şi defapt să aştepte să faci un pas greşit, cuvintele ei te vor doborî mai devreme sau mai târziu. Tu hotărăşti care cuvinte îţi dau direcţie, şi care nu. E o decizie care îţi aparţine în totalitate.

             Sunt mulţi oameni care ar dori să îţi fie în preajmă, şi alţii care aşteaptă să faci ceva greşit ca să îţi arate cât de nepotrivit a fost ceea ce ai făcut, să îţi năruie speranţele şi să se bucure de succesul care trebuia să fie al tău. Depinde de tine dacă laşi astfel de persoane să îţi năruie viaţa. Eu am hotărât azi să nu! :)

Ce trebuie ştiut...

            Viaţa, un cuvânt complex. Ridică destule întrebări fără răspuns. Aşa e, viaţa vine fără un manual de instrucţiuni, de cele mai multe ori învăţăm din greşelile noastre sau/şi ale celor din jurul nostru. Ca să înţelegem ceva, de cele mai multe ori trebuie să ne dăm singuri cu „capul de pereţi”. 

            De multe ori ne lăsăm conduşi de sentimente precum tristeţe, dezamăgire, eşec, izolare, lipsuri, greşeli, remuşcări, regrete, resentimente. Şi unde ajungem? Într-un colţ în care suntem doar noi, „uiaţi de lume”, într-un colţ în care ne purtăm absolut singuri de grijă. Uneori avem nevoie de un astfel de „refresh”, dar dacă deja e prea des, înseamnă că avem o problemă. Noi suntem în stare să zidim şi să doborâm ziduri. Da, noi! Avem puterea să încurajăm sau să demoralizăm. Trebuie ca fiecare din noi să înţeleagă ceva. Atunci când noi spunem „Vai ce crudă e viaţa, nu merită trăită! E aşa rea cu mine! Numai lovituri îmi dă!”, nu sunt lovituri, iar viaţa nu e o persoană, nu poate fi reprezentată fizic ca să ne lovească, să fie rea sau crudă. Astea toate sunt doar epitete. Atunci când viaţa ne „loveşte”, defapt e doar o lecţie pe care o primim. Depinde de noi dacă acea lecţie se repetă sau nu. Când avem parte de un eşec, trebuie să învăţăm că pentru a avea succes trebuie să muncim mai mult, să punem mai mult suflet în ceea ce facem, sau poate nu ne-am dorit cu adevărat acel lucru. Sau, când avem parte de o dezamăgire, trecem prin acea situaţie până suntem în stare să prindem esenţialul. Esenţialul depinde de scopul fiecărei persoane în parte, acesta nu este la fel pentru toată lumea. 

            Ideea e că, trebuie ştiut că viaţa ne dă nenumărate lecţii, dacă acestea se tot repetă şi se tot repetă înseamnă că nu întelegem îndeajuns de bine ce avem de făcut mai departe. Atunci când realizăm că trebuie să schimbăm ceva la noi, înseamnă că am prins esenţialul şi putem trece la „nivelul următor”. Dar pentru acest lucru trebuie depus cel puţin un minim de efort, trebuie să ne dorim să ieşim din bula negativismului, să facem un pas mai departe şi să vedem bucuriile din spatele problemelor. Fiecare zi are ceva special în spatele măştii dure pe care, poate, ne-o arată. Nu vă lăsaţi conduşi de un impuls negativ care vă face supăraţi pe viaţă. Nu uitaţi, viaţa nu e persoană, aşa că trataţi-o ca atare! Viaţa e de multe ori aşa cum o vezi, BUNĂ sau REA, dar asta nu o face o persoană. 

Something about friends

FRIEND...such a beautiful world. For me, friendship is the door to another world, a world who is better, colourful and easy than real life. The world is full of pretty people, but not all can be great friends.
Firstly, I think that a true friend is a gift from God. I have more than two true friends, I like to call them best friends, but in the first top is HER! My real best friend. Everytime when I need a shoulder to cry on, she's always by my side. I am really lucky to have her. I realize that if I didn't meet her, my life would be absolutely different, in a bad way. For example, when I'm very upset and my mind is full of questions without answers, she made me realize that life is more than a question without answer.
Secondly, she always support me. When I need her, she never says "I don't have time for you.". Even if she didn't have time, she made time! I like her attitude, and I appreciate that she knows me better than others. When I'm sad and I'm smiling, she knows that is something wrong, when other friends think that I'm fine.
To sum up, believe in your friendship and don't let anyone came between you and your best friend. Love without expectation!

Serios...doare

            Acum fix o săptămână nici nu mă gândeam că voi ajunge să scriu ce voi scrie, pentru că nu mă imaginam într-o astfel de situaţie, cel puţin nu aşa de devreme.
            Câteodată ne rănim, poate chiar fizic...şi ne întrebăm aproape imediat...„Putea fi mai rău?” Răspunsul meu e că...DA...categoric. Serios...doare atât de tare când pierzi pe cineva la care chiar ai ţinut...şi ai pierdut acea persoană fiind clar conştient/ă de orgoliul tău şi de greşeala feudală pe care o înfăptuiai. Dar nu prea îţi păsa, pentru că atunci credeai că dacă nu îţi recunoşti greşeala îi va fi mai bine. Da, şi aveai dreptate. I-a fost mai bine până ce a aflat, şi nu de la tine! Deşi mai apoi ai recunoscut. Ţi-a fost greu să treci peste orgoliul tău, şi poate niciodată nu vei avea ocazia să îi spui cum au fost lucrurile din punctul tău de vedere, de ce ai făcut ceea ce ai făcut, nu vei fi în stare să îţi recunoşti adevăratele sentimente pentru că îţi va fi frică să nu îţi întoarcă spatele...serios, doare... Poate tu ai fost cea care i-a frânt inima, sau poate...ai fost doar o jucărie a unui plan care pentru el a funţionat... Mereu va avea o altă persoană care să îi spună că tu ai greşit...dar nu e chiar aşa...fiecare a avut o parte din vină. Doare că poate niciodată nu veţi mai fi ca înainte, iar gândul ăsta te sperie...
             Ai pierdut un prieten doar pentru că nu suportai un anumit comportament, o anumită atitudine, care până la urmă nici nu te privea, şi ţi-ai dori să ştii să îi explici exact lucrurile, dar ştii că şi dacă ai avea această ocazie, te-ai pierde, şi proabil ai spune doar 2% din ceea ce ai vrea defapt să îi spui. Cu toate că se spune că timpul vindecă, nu e chiar aşa. Timpul, în schimb, adânceşte. Ştim cu toţii ce se întâmplă atunci când două persoane se opresc din a mai vorbi pentru o perioadă mai lungă de timp. Se distanţează, şi chiar dacă ajung din nou să vorbească, nu va mai fi nimic ca la început.
           Şi serios...DOARE...

Amaraciune

 Amar...cald dar frig, ciudat

Sa tot speri la mai bine te-ai cam saturat.

Stii ca greseala n-o poti repara

Iar inima de sentimente n-o poti apara.

Ti-e dor de noptiile tarzii,

A doua zi la scoala sa intarzii,

Sa iti trimita mesaj de noapte buna

A doua zi spre seara, inainte, tot te suna.

Dar acele momente s-au dus,

Vremurile bune au apus.

Timpul inapoi ai vrea sa-l dai

Dar aceasta mirifica putere nu o ai.

Te doare tacerea, ai vrea sa fie ca-nainte.

Toate vorbele spuse ti le-aduci acum aminte.

Ti-e greu sa te gandesti ca ai stricat tot

In cel mai pur, sublim si adorabil mod.

Acum e chiar finalul, doare

Sa se intoarca el, sa te ierte...Oare?

Ti-ai dori, nu poti sa minti.

O schimbare, orice, ai vrea acum sa simti.

Pentru ca in viata cateodata te coplesesc anumite sentimente de regret, dorinta de a readuce la viata anumite parti din viata... Evident, nu sunt posibile majoritatea dintre ele...

Dar tot ce poti sa faci este sa iti amintesti cu drag de ele si sa speri ca intr-o zi...
Va fi mai cald !

Casi. :)

Ganduri la miez de noapte

Mereu la fel, nesomn, cosmaruri,

Ma iau mai nou aceleasi valuri.

Intai caldura, apoi frig 

De ma trezesc mereu...si strig.

Dar ieri, exact in miez de noapte,

M-au trezit brusc, suave soapte

Ce imi spuneau: "Va fi mai bine!

Trebuie doar sa ai incredere in Mine."

Un zambet si-o caldura ma cuprinde

Si o superba liniste si pace ma surprinde.

Inima, mai vesela de-acum, se linisteste

Caci stiu ca Cineva ma ocroteste.

Asa, ca niciodata, adorm intr-o clipita.

Dorm, dar la miez de noapte ma trezesc odihnita.

Un gand imi da prin minte, Ii multumesc,

Ganduri la miez de noapte, ma rog, adorm, iubesc.

Aceasta poezie este originala, ca toate celelalte postate pe acest blog. Sunt sentimentele unei fete de 18 ani (da, ale mele), si sper sa va imbie sa visati mai departe de "imposibil", care ne este atat de inaccesibil, dar totusi atat de tentant uneori. Dar, poate va surprind, desi nu cred, imposibilul mai tot timpul se dovedeste

POSIBIL.

El are loc atunci cand decizi sa iti infrunti fricile si sa iti depasesti limitele.

Va indemn de aici, la VISARE !!

Casi. :)

Fiori de gheata

 Mereu iarna iti vin in minte felurite sentimente

pe care le-ai incercat pe parcursul intregului an, sentimente de care brusc, nu mai poti scapa...

e ca si cum te-ar urmari...

In amintirea a tot ce-a fost odata

Desi apoi...a intervenit o alta fata,

As vrea frumos sa-ti multumesc

Ca m-ai ajutat si invatat cum sa zambesc.

Stiu si ca nu ti-a fost usor

Dar totusi, parca imi e dor...

Sa treci peste ceea ce-am facut

Stiu bine cat de tare te-a durut. 

Mi-e dor, dar tot sunt fericita.

Incerc totusi sa-ti alin durerea cumplita.

Zambest! Fals sau nu, incerc sa fiu eu

Sa trec peste ce-a fost si peste orgoliul meu.

Tineai mortis sa ma ranesti

Cand minteai ca n-o iubesti.

Dar nu te las, uita ce-a fost

Durerea ta are acum mai mare rost.

S-a dus, acum sunt bucuroasa.

Fata mea, trista odata, acum e luminoasa.

Privesc cum ce-a fost rau se naruie

Intotdeauna binele si iubirea staruie.

Radiez fiori de gheata,

Sunt gata sa iti arat o alta fata!

Ce daca atarna totul de un fir de ata?

C-oi fi eu sau alta, pana la urma, ce-ti pasa?

Uneori, ceea ce cred cei din jurul nostru ne ademeneste intr-o cumplita visare si sperare ca ne vom schimba poate, pentru ei. Dar merita oare efortul?

Rece...

Zbor spre cer in cometa stelara. 

Vise pierdute, tacere amara. 

Sentimente uitate undeva in departare

 in momentul in care ura apare. 

Uiti cine esti si nu te gandesti 

ca tu ai puterea sa iubesti si sa ranesti, 

te pierzi in cuvinte,

 ranesti si se simte.

 In oglinda schimbi cu tine o privire

in ochi ti se intrepatrunde o ultima slipire.

 Mirobolantul se scufunda in necunoscut,

 iar tu o iei pe calea unui nou inceput!

Se face lumina cand bezna dispare si visele tale se spulbera. Uiti ca ai fost acum cateva ore ranita, uiti ca te-a durut cand ai vazut ca ai fost mintita, tradata. Uiti vorbele care ti-au fost adresate doar de dragul a ceea ce ar fi putut fi. Nu realizezi nici acum cat timp ai pierdut, renunti sa gandesti dintr-o alta perspectiva, te ti de firul care atarna de pe raftul unde zac celelalte amintiri care iti aduc aminte poate de momentele cand totul era bine, placut.

Iti amintesti de parfumul acela bizar, care te imbia si te facea sa te simti bine. Ii spuneai mereu sa micsoreze doza cand tu defapt doreai sa o mareasca. Iti placea cand adormeai si aveai la ce sa te gandesti, iar acum realizezi ca mergi la culcare cu ganduri pale... Ganduri care nu mai au nimic in comun cu ceea ce era acum o seara, cand sperai ca totul va reveni la normal. Ai fost pusa in mijlocul unei situatii din care nu aveai scapare, dar acum ca ai iesit esti pusa in fata unei situatii cu totul necunoscute, esti victima unei farse necondimentate, esti pusa in fata realitatii si nimic nu coincide cu ceea ce iti amintesti.

Chiar daca durerea pare sa nu se mai termine, increderea ca maine va fi o noua zi, poate una mai buna, te face sa surazi. Ai incredere !

 Rece trece, toate trec. Va fi mai cald...la vara. ;)

Iubire mortala

1. Inimi frante, lacrimi goale

    Puritate si dureri mintale.

    Suflet pustiu uitat in noapte

    Sentimente adevarate rasfirate sopate.

2. Privirea pierduta ti-o ridici spre cer

    Ochii te-nteapa de la asprul ger.

    Nimicuri te framanta, dragostea te-omoara

    Il iubesti si-acum, ca si intaia oara.

3. El? Un prefacut, orgoliul il opreste

    Nu vrea, ori chiar nu poate a recunoaste ca iubeste

    Acel zambet perfect ce-l face sa tresara

    Din noaptea trista si negura amara.

4. Greselile trecutului te urmaresc si-acum

    Sa le repari acuma, nu poti nicidecum.

    El aspru te priveste, ranit de o minciuna

    Tu vrei sa ii areti doar partea ta buna.

5. Regreti ca nu i-ai spus atunci adevarul

    Acum ca l-ai ranit te bantuie fiorul -

    Vinovatiei sacre, din nou la el visezi

    Dar obstacole apar, usor...usor...cedezi.

6. Lasi locul tau celei ce vine din urma

    Ea, a carei inima era pe-atunci de sarma.

    Iti place s-o privesti, ti-e greu, dar n-o iubesti

    Iti pasa tot de ea, intaia fata si singur te dezamagesti.

7. Acum ca timpul trece, greseala o gasesti

    Si stii ca te-ai pripit, dar inainte privesti

    Umbra lui acum a devenit mai pala

    Recunosti si stii ce-a fost...o iubire mortala.

-G. C. F.-

Un nou inceput

            22.01.2012

            Prima zi din noua mea viata. Si incepe cam asa... 

            Trezita la ora 7:44 dupa o luuuuunga noapte de distractii (cum sa nu te distrezi la propriul majorat?) de plansetele minunatei Sofia (nepotica mea), in ciuda disconfortului provocat ma trezeeeeesc...cu greeeeu...din paaaaat!!! Ok...trece. :) Astept cu nerabdare cadoul ADEVARAT (de la 00:00), dar el intarzie sa apara (vrea sa isi faca intrarea spectaculos). Bun, dar sa nu ma pierd in detalii.

             Inca de azi-noapte cand ma intorceam acasa mi-am dat seama ca se vor produce niste schimbari in viata mea dupa aceasta zi. E adevarat, 18 vine imediat dupa 17, teoretic nu e nicio diferenta. Ei bineeeeee...ESTE! Devi responsabil de ceea ce faci, raspunzi pentru tine, devi mai constient de pericole si etc...cred ca deja v-am plictisit :)). Daaar asta nu e tot. Lumea din jur incepe sa prinda alt contur, mai real. Te desprinzi usor din visare si cu greu, dar realizezi totusi ca ceva nu va mai fi la el, si anume TU. Te schimbi, pentru ca asta face toata lumea. Incepi sa intri in rand cu lumea. Dar eu nu voi renunta la copilul din mine. Evident, maturitatea este o etapa din viata fiecarei persoane, nu spun ca nu e importanta, dar asta nu inseamna ca iti "gonesti" copilul din tine. 

             Lumea poate fi vazuta foarte usor ca o inchisoare a viciilor. Te prinde, te cuprine, odata inconjurat de ea, nu mai scapi. Trebuie sa sti sa te feresti, sa nu cazi in capcane. Unele situatii te vor deprima mai mult decat altele, dar trebuie sa inveti sa le faci fata. Am invatat ca in viata daca castigi o batalie, te bazezi doar pe ea si esti in pragul esecului, in pragul pierderii intregului razboi. Nu lasa bucuria sa iti fure atentia. Axeaza-te pe ceea ce chiar conteaza pentru tine, pe castigarea razboiului, nu a unei singure batalii. A castiga o batalie nu inseamna ca ai castigat intreg razboiul. Noi ne aflam in mijlocul haosului, si, bineinteles, noi suntem creatorii lui. Totul porneste de la noi, de la atitudinea pe care o avem in societate. Nimeni nu ne poate spune cum sa fim, ce sa facem. Dar trebuie sa stim ca generatiile care vin dupa noi ne au pe NOI ca si exemplu. 

            Ce exemplu le dam noi? 

            18->22.01.2012...INCA o zi obisnuita.

Umbre...

             Trist.. ma gandesc la ce a fost, la vorbe, fapte, amintiri...trairi...NIMC!!! Nimic nu a ramas. Doar o urma seaca,  fara viata, insipida, incolora...RECE...

             S-au spus atatea vorbe...dar niciuna nu ti-a ramas in minte...mereu uiti, uiti si iarasi uiti... Plictiseala se asterne prin creier...sau prin ce a ramas din al meu, pentru ca numaram fiecare minciuna, fiecare clipa a ta de falsitate...si am ajuns sa il impart pe bucatele... Uneori simt ca timpul zboara prea rapid...simt ca ma pierd in framantarile lui, cu tot cu vise, amintiri, dorinte... Ma inspaimanta fiecare fior rece, de gheata, al trecutului care bantuie...bantuie fara remuscari prezentul. Uneori lasi sa treaca de la sine, alteori te gandesti dinadins la acele lucruri atat de frumoase odata, iar acum atat...atat de dureroase. "Oare nu se poate face o operatie pe memorie, sa dispara de acolo, sa nu mai chinuie, sa nu mai provoace daune?"-intrebare care stiu, multi ne-am pus-o de cel putin o data... Raspunsul TREBUIE sa fie NU... Trebuie - spun - pentru ca ele au fost puse acolo cu un motiv, si anume...ele ne-au format. Ele ne dau putere sa continuam, chiar daca nu vrem sa recunoastem sau sa admitem acest adevar. Din ele ne hranim, ne luam forta. Dar nu e de ajuns. Vrem in fiecare zi mai mult, si mai mult, pana ne dam seama ca e cu neputinta acest lucru. Realizam ca timpul nu se intoarce, are o singura directie...INAINTE! 

              Uneori ma gandesc la fiecare minut care trece, minut in care nu am realizat nimic din ceea ce mi-am propus... Trec clipe pe care mi le-am imaginat altfel, clipe in care trebuia sa fac ceva, dar nu am gasit poate curajul sau forta necesara de a le duce la bun final. Uneori...lasam gandurile sa se piarda...pentru ca ne gandim ca e o tampenie, ceva ce nu merita efort. Dar oare e chiar asa? Poate noua asa ne pare, dar daca acele ganduri au un motiv, sunt pentru o pesoana din jurul nostru care are nevoie ca noi sa actionam. Dar ne dam seama de asta prea tarziu, nu? Poate lacrimile ne-ar ajuta, dar nu fac decat sa inrautateasca situatia... Si spunem PUNCT, si de la capat... Tot ce ramane in urma sunt... UMBRE...umbre fara viata... insipide, incolore... :)