De multe ori mă întreb... „Cât mai rezist?”, iar pe moment nu găsesc niciun răspuns. Însă acum, că analizez mai în profunzime, răspunsul se pare că m-a găsit pe mine. „Atât cât va fi nevoie!”. Însă asta nu înseamnă că nu mă pot enerva și să-mi bag picioarele (pe românește fie spus) și să o iau de la capăt, pe un alt drum.
Sunt genul de persoană care iubește oamenii, nu poate trăi departe de civilizație, iubește să își facă prieteni și îi urăște pe cei care o privează de acest drept. Îmi plac petrecerile, dar nu cele somptuoase, ci cele normale, cu bun gust, ca-ntre prieteni. Mă atașez ușor, pun suflet și investesc sentimente. Din această cauză sunt rănită foarte ușor. Și tot datorită acestui fapt, iert ușor, dar nu depășesc momentul decât după ceva timp (sau mai bine spus, îmi place să mă chinui singură). Știu că nu e potrivit modul acesta, însă am felul meu de a trece peste anumite lucruri, și sunt convinsă că toți avem propriul fel.
Aș vrea să vă prezint o problemă... Problema atașării și a pierderii de sine. Ce înseamnă asta? Ei bine, în viziunea mea, asta înseamnă că pui suflet în tot ce faci, te pui pe locul 2, încerci să faci totul atât de bine încât te epuizezi, iar atunci când eforturile tale nu sunt vizibile de cei din jur, sau de persoanele potrivite, te enervezi și ai vrea să îți iei toate astea înapoi, dar tot ce poți să faci e să te îndepărtezi. Și iar nu e bine. Tocmai în acel moment se „trezesc” acele persoane să observe tocmai acest lucru, că nu dai destul, fără să le pese că ești secat/ă de puteri și că ai dat tot ce ai avut mai bun. Așa că, izbucnești în plâns, pentru că doar asta ți-a mai rămas.
Plânsul este o formă de descărcare, nicidecum de slăbiciune. Un lucru de ținut minte: doar oamenii slabi nu pot plânge! Așa că, dacă poți să plângi, plângi până treci peste, este cel mai indicat mod de a o face, fără să îți faci rău ție!
