Moarte cronică

Sunt momente ca acestea când mă pierd pe mine... Mă rătăcesc printre gânduri, lacrimi și dureri. Sunt momente când simt că nu mai pot continua. Sunt momente când mi-ș dori să pot vorbi cu cineva, dar cineva nu vrea sau nu poate vorbi cu mine. Tind să cred că nu vrea, și mă doare. 

Doare atunci când o persoană care înseamnă atât de mult pentru tine are ceva și decide să te lase pe dinafară. Ai vrea să fi acolo, să-i arăți că îți pasă...și nici măcar nu te lasă.

Acela e momentul în care decid să mă retrag...să îmi văd de treburile mele, fără să mă uit în spate. Dar nu pot, îmi pasă prea mult...și chiar nu pot fi indiferentă. Îmi pare rău că nu pot fi acea persoană pasivă, cărei să nu îi pese și să fie indiferentă cu toată lumea. Pur și simplu nu pot fi așa, și nici nu vreau.

Dacă iubesc, IUBESC! Dar din păcate, uneori orgoliul altora le întrece în măsură dragostea...

Am realizat...

Tocmai mi-am dat seama de un lucru... Nu sunt o fire deloc optimistă... Adică da, îmi place să cred că binele va triumfa, sunt complet sigură de asta.

Însă când vine vorba de viața mea personală, îmi dau seama că iau niște decizii care deși pe moment mi se par cele mai strălucite, se adeveresc a fi cele mai de coșmar. Și atunci se întâmplă... Devin cea mai posomorâtă persoană, am impresia că totul e împotriva mea, că nu pot face nimic bun... și da, momente ca acestea când îmi dau seama că nu sunt o persoană veselă, ci dimpotrivă. Sunt o persoană care își face mereu griji, care se îndoiește de propriile gânduri.

Oricât mă chinui să zâmbesc când sunt supărată, oricât încerc să spun doar lucruri pozitive și să țin în mine ceea ce mă deranjează, mereu dau griji...mereu izbucnesc în cele mai tâmpite moduri posibile și imposibile...

Iar apoi regret. Cum mi-am dat seama? O să râdeți... :)) eu râd... Mi-am văzut aspectul la blog și m-a trăsnit :)) E clar, plâng din orice, sufăr și îmi trece greu, iert dar nu uit... REGRET dar nu regret nimic. Sunt complicată, dar totuși aleg să fiu eu, să fiu mai fericită ca ieri. :) Și sper să reușesc, iar dacă sunteți la fel ca mine, vă îndemn să încercați exact același lucru ca și mine. Impuneți-vă să fiți fericiți în cele mai urâte momente, chiar și atunci când totul pare să se prăbușească asupra voastră. Iar dacă nu iasă din prima, mai încercați până vă iese! Vă asigur că merită. :) Eu încerc!

Treci peste...

De multe ori mă întreb... „Cât mai rezist?”, iar pe moment nu găsesc niciun răspuns. Însă acum, că analizez mai în profunzime, răspunsul se pare că m-a găsit pe mine. „Atât cât va fi nevoie!”. Însă asta nu înseamnă că nu mă pot enerva și să-mi bag picioarele (pe românește fie spus) și să o iau de la capăt, pe un alt drum. 

Sunt genul de persoană care iubește oamenii, nu poate trăi departe de civilizație, iubește să își facă prieteni și îi urăște pe cei care o privează de acest drept. Îmi plac petrecerile, dar nu cele somptuoase, ci cele normale, cu bun gust, ca-ntre prieteni. Mă atașez ușor, pun suflet și investesc sentimente. Din această cauză sunt rănită foarte ușor. Și tot datorită acestui fapt, iert ușor, dar nu depășesc momentul decât după ceva timp (sau mai bine spus, îmi place să mă chinui singură). Știu că nu e potrivit modul acesta, însă am felul meu de a trece peste anumite lucruri, și sunt convinsă că toți avem propriul fel.

Aș vrea să vă prezint o problemă... Problema atașării și a pierderii de sine. Ce înseamnă asta? Ei bine, în viziunea mea, asta înseamnă că pui suflet în tot ce faci, te pui pe locul 2, încerci să faci totul atât de bine încât te epuizezi, iar atunci când eforturile tale nu sunt vizibile de cei din jur, sau de persoanele potrivite, te enervezi și ai vrea să îți iei toate astea înapoi, dar tot ce poți să faci e să te îndepărtezi. Și iar nu e bine. Tocmai în acel moment se „trezesc” acele persoane să observe tocmai acest lucru, că nu dai destul, fără să le pese că ești secat/ă de puteri și că ai dat tot ce ai avut mai bun. Așa că, izbucnești în plâns, pentru că doar asta ți-a mai rămas.

Plânsul este o formă de descărcare, nicidecum de slăbiciune. Un lucru de ținut minte: doar oamenii slabi nu pot plânge! Așa că, dacă poți să plângi, plângi până treci peste, este cel mai indicat mod de a o face, fără să îți faci rău ție! 

A fi puternic

A fi puternic nu înseamnă să ascunzi ce simți sau să treci peste cu ușurință. 

A fi puternic depășește toate aceste criterii. Înseamnă să fi gata oricând să renunți la tine, la părerea ta, la binele tău, și da... m-ai înseamnă și să știi cum să îți ți în frâu emoțiile. Nu pentru binele tău, ci pentru a avea grijă de emoțiile altora.

Înseamnă, pe lângă toate aceste înșiruiri, să știi să îi protejezi pe alții și, oricât de greu ți-ar fi, indiferent cât de „ultimul om” te-ai simți, să știi să taci și să asculți, să nu ai drept la replică -cum s-ar spune. 

Dar uneori e dificil să faci toate aceste lucruri, dar asta nu înseamnă că nu ești puternic/ă. Înseamnă doar că le-ai făcut de atât de multe ori, încât le-ai epuizat, te-ai epuizat. Ai nevoie de o pauză de la tot, de la a mai gândi, a mai simți etc. Uneori pauza asta poate dura mai mult decât ai fi dispus/ă să accepți, dar efortul merită. Altfel, acea persoană puternică nu neapărat că se evaporă, dar atitudinile acelea se estompează în timp, și vei întâlni dificultăți în a mai fi cum erai, iar în cele din urmă, ajungi să nu te mai găsești pe tine...

Minciuni VS adevăr

Stau și mă gândesc. Chiar ne face o așa mare plăcere să mințim? Ei bine, voi vorbi despre mine. Nu, nu îmi place să mint.

Totuși, am făcut-o poate de prea multe ori. Minciuni nevinovate, însă care pe unii i-a durut. Am încercat să repar răul făcut, dar nu am reușit și nici nu voi reuși vreodată să fac asta în totalitate. M-am gândit totuși ce m-a împins sau ce mă împinge de la spate să fac asta. De curând am fost pusă într-o situație mai ciudată. Anume: trebuie să aleg între a merge undeva unde îmi doresc eu, unde nu mai pot să merg decât o dată în viață, sau să merg într-un loc unde își dorește o persoană cu care eu îmi doresc să îmi petrec timpul. Nu știu ce să fac. Ideea e că: nu e de acord să merg în acel loc, cu acele persoane. Așa că, m-am gândit să nu îi spun unde sau cu cine merg, pur și simplu să merg. Da, o minciună. De ce aș minți? (mai ales că e o persoană la care țin enorm de mult). Pur și simplu pentru că sunt conștientă că dacă aș spune adevărul ar ieși foarte nasol. De ce? Pentru că în primă fază nu i-ar conveni, s-ar supăra, iar apoi ar ține-o așa muuult și bine!

Vreau pe cât posibil să evit asta, deși sunt conștientă că nu e cea mai înțeleaptă decizie. Nu vreau să mint, dar sunt nevoită. Chiar îmi doresc să merg acolo, dar...

Momente fericite

Te îndrepți într-o direcție și totul e bine. Te gândești că meriți clipele fericite prin care treci, consideri că mergi în direcția corectă și lupți pentru ceea ce trebuie. Dar de multe ori, după una caldă vine alta rece. Primești o lovitură, te zdruncină și cazi. Îți pierzi încrederea în tine și nu mai știi ce cauți acolo. Parcă toată lumea ta dispare, se risipește. Îți dai seama că ai făcut alegeri greșite, că ai luat decizii pripite, că nu ai ascultat când trebuia, că nu ai acționat în cunoștință de cauză și că te-ai pierdut.

Mulți dintre noi, în momente ca acestea, uită că speranța moare ultima, uită cine sunt, de unde au plecat și încotro se îndreaptă. Da, am pățit și eu asta de curând. Am fost dezamăgită, trădată de propriile-mi gânduri, uitată și rănită. Am uitat să cred în mine, am uitat să mă iubesc și să sper. Și am pierdut mult, chiar dacă mi-am revenit repede. E important să ne regăsim forța de a zâmbi chiar și atunci când ne doare. Dar momente ca acestea merită savurate din plin, pentru că ele ne readuc mândria, încrederea, puterea de a continua, puterea de a iubi și de a ierta. Ne readuc dorința de a trăi viața. Nu merită să ne închidem în noi sau să fim pesimiști. Momentele fericite se întâmplă când te aștepți mai puțin.

În postarea anterioară am vorbit despre un nou început. Ei bine, un nou început se întâmplă exact în astfel de situații, în situațiile în care ești forțat să te regăsești pe tine însuți. Momente ca acestea sunt memorabile, pentru că a te descoperi pe tine e cel mai profund lucru și îți aduce noi provocări. De fiecare dată când ceva se termină, e pe cale să înceapă ceva nou. Tu faci ca acel ceva nou să fie bun sau rău, prin deciziile și alegerile pe care le faci. :)

Are rost?

Mă întreb...se pare din ce în ce mai des...are rost să speri să se întâmple imposibilul atunci când știi că nu are să se întâmple? Mi-e greu să cred că ce a fost a fost, dar totuși... mi-e și mai greu să cred că nu se va mai putea întâmpla. E greu să vezi cum o persoană care cândva reflecta întreaga ta lume dispare și se pierde în ceață. Ai impresia că te-a luat și pe tine, te pierzi în decor. Dar adevărul e că tu nu încetezi să exiști, ci o parte din tine se schimbă, ia o altă formă, poate chiar se maturizează, dar nu dispare.

E greu să uiți, dar ce e și mai greu e să îți transformi amintirile dureroase în ceva la care să zâmbești, chiar dacă ai regrete. Părerea mea e că nu merită nimeni și nimic să verși lacrimi, mai ales ceva care cândva ți-a adus fericirea. Mai bine lasă timpul să vindece, să treacă peste acele răni și să le dea uitării. Lasă o altă persoană să se apropie de tine și să vindece acele răni adânci și atât de dureroase. Asta da, cu siguranță e posibil.

Dar are rost să speri la un nou început? Are rost să crezi că va fi bine din nou? Au rost toate astea?

Da, au rost! Au rost pentru că TU nu te-ai născut pentru a suferi! Te-ai născut pentru a iubi, a ierta, a fi fericit și a fi un motiv de fericire pentru alții! Trebuie să începem să gândim așa și să acționăm în consecință! :)